Mila omului trebuie sa se intinda asupra tuturor creaturilor, iar omul nu are voie sa dispretuiasca pe nimeni sau sa faca vreun rau cuiva, pentru ca Intelepciunea Sfanta se intinde peste toata creatia: natura moarta, plante, animale si oameni. Si din acest motiv, inteleptii nostri ne-au atras atentia sa nu tratam hrana cu dispret. Omul trebuie sa arate mila fata de toate creatiile lui Dumnezeu. […] Si in chip asemanator, nimeni nu poate dispretui pe nimeni, fiindca tot ce exista a fost creat cu Intelepciune.
Aceasta este regula: mila pentru toate vietuitoarele si grija de a nu le produce suferinta depinde de Intelepciune. Totusi, daca cineva are de gand sa inalte fapturile tot mai sus pe scara creatiei, de la una dintr-o categorie inferioara la alta dintr-o categorie superioara acesteia, respectiv de la regnul vegetal la regnul animal si de la regnul animal la regnul uman – atunci este ingaduit a smulge o planta din radacini si a taia un animal, sacrificandu-le pentru a dobandi un merit de pe urma unei fapte lipsite de merit.
Cartea “Palmierul Deborei” m-a impresionat prin frumusetea sa si prin caldura sufleteasca pe care o degaja, care iti atinge sufletul si aprinde ca o flacara in tine dorinta launtrica de a fi mai bun, mai ingaduitor, mai tolerant si mai iubitor fata de cei din jur, caci asta ne aduce mai aproape de Dumnezeu.
Sentimentele pe care le-am avut citind cartea au fost de recunostinta, smerenie si umilinta fata de marea putere creatoare; am constientizat cat de benefice si de hranitoare pentru suflet sunt indrumarile din ea, caci practicarea lor ajuta la purificarea simtului moral al omului, si prin aceasta la evolutia constiintei.
Moise Cordovero porneste de la cele zece Sefiroturi si de la cele treisprezece atribute ale Divinitatii, si explica oamenilor necesitatea ca acestia sa preia in ei aceste atribute, care sunt insusiri ale lui Dumnezeu (intelepciunea pozitiva, inteligenta si discernamantul, generozitatea sau marinimia, dragostea si iubirea fata de Dumnezeu, fata de familie si fata de oameni, etc). El indica si caile prin care oamenii isi pot corecta purtarile, precum si modalitatile de comportare justa fata de Dumnezeu si de oameni.
Cartea este o adevarata colectie de norme si principii de morala si etica, si in plus raspunde mai multor intrebari (de exemplu mie mi-a lamurit mai multe aspecte legate de Sefiroturi, de teoria unitatii sufletelor, sau de raporturile cu celelalte regnuri)
Prin urmare voi lasa aici cateva pasaje din ea, in credinta ca va va raspunde si voua la unele intrebari.
Omul drept il va imita pe Creatorul sau si astfel va ajunge la secretul Infatisarii Divine, la chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Daca insa se va asemana cu El numai la chip, dar nu si la fapte, chipul lui va fi inselator, iar despre acel om se va spune: “chip frumos si fapte urate”. Pentru ca esenta chipului si infatisarii dumnezeiesti ale unui om o reprezinta faptele lui; altfel, la ce ii va servi aspectul fizic al Creatorului, daca faptele sale nu vor imita pe cele ale Creatorului?
Dumnezeu este binefacator in bunatatea Sa, avand puterea de a Se razbuna si a pretinde partea Sa, dar totusi este rabdator si indurator atunci cand e insultat, are rabdare sa astepte pana cand omul se va pocai si va porni pe calea cea dreapta.
Chiar daca un om are dreptul sa-l pedepseasca pe semenul lui sau sa-i pedepseasca pe copiii sai cu asprime, iar ei merita sa primeasca dojana, acesta nu este un motiv de a inaspri pedeapsa si a tine supararea, chiar daca era firesc ca el sa se supere. Dimpotriva, el trebuie sa uite de suparare si sa-si domoleasca mania, chiar daca este o situatie in care are dreptul sa fie suparat
…[omul], chiar daca a vazut ca cineva ii face rau si il supara, daca acela are o parte buna – de pilda daca este bun cu alti oameni – aceasta ar putea fi un motiv suficient sa-si potoleasca mania impotriva lui si sa-i placa fapta buna savarsita de respectivul, ceea ce inseamna sa iubeasca fapta buna si sa spuna “Imi ajunge aceasta insusire buna a lui.
Un om va trebui sa-si spuna astfel in legatura cu alt om: “Este de ajuns ca a facut o fapta buna pentru mine sau pentru altcineva sau ca are o insusire buna”.
A propos de aceasta indrumare, iata o relatare gasita pe internet foarte recent, despre cum ii putem sustine pe cei de langa noi cand acestia gresesc:
“Există un trib african care are un obicei foarte interesant. Atunci când cineva face ceva greşit şi dăunător celorlalţi, ei aşază acea persoană în centrul satului şi întregul trib vine şi o înconjoară. Timp de două zile, membrii tribului nu fac decât să-i reamintească celui care a greşit toate lucrurile bune pe care acesta le-a făcut de-a lungul vieţii sale. Tribul consideră că fiecare fiinţă umană vine pe lume ca un bine şi că ea este dornică de iubire, de pace, de siguranţă, de fericire. Dar, uneori, în urmărirea acestor lucruri, facem greşeli. Comunitatea consideră aceste greşeli ca pe un strigăt de ajutor. Membrii tribului se reunesc nu pentru a-l pedepsi pe făptaş, ci pentru a-i ridica moralul şi a încerca să-l reconecteze la adevărata sa natură, reamintindu-i toate faptele bune, până când „infractorul” îşi aminteşte pe deplin adevărul de la care a fost deconectat temporar”
Revenind la Palmierul Deborei, iata ca suntem ajutati sa ii apreciem mai mult pe semenii nostri chiar si dupa ce ne-au provocat vreo suparare:
Dumnezeu, Binecuvantat fie El, nu se comporta asa cum se comporta oamenii. Caci daca pe un om l-a suparat prietenul lui apropiat, dupa ce se vor impaca, legatura dintre ei nu va reveni la iubirea care a fost inainte. Dar daca un om a pacatuit si dupa aceea s-a pocait, gradul de apropiere de Dumnezeu, Binecuvantat fie El, este chiar mai inalt decat inainte.
Arborele Vietii – Robert Fludd
Persoana care revine la calea cea dreapta nu se va intoarce intrand prin aceeasi poarta prin care a iesit, adica prin spartura larga pe care a facut-o in gard, ci va trebui sa isi inalte spiritul si sa intre printr-o portita ingusta, sa ia asupra sa si sa isi impuna infranari si suferinte – si astfel sa inchida spartura facuta. Din aceasta cauza, “acolo unde se afla oameni reveniti la calea cea dreapta, etc” ei nu au intrat pe poarta dreptilor sa stea laolalta cu dreptii, ci si-au marturisit parerea de rau pentru pacatele savarsite si au intrat pe poarta cea mai de sus, inaltandu-se ei insisi.
Omul trebuie sa se poarte cu semenul sau in acelasi fel. El nu trebuie sa-i pastreze dusmanie pentru supararea de mai inainte, ci atunci cand va vedea ca semenul sau ii cauta prietenia, sa se poarte fata de el cu mai multa mila si prietenie decat inainte. Si sa isi spuna: “Iata, pentru mine el este ca oamenii reveniti la calea cea dreapta prin pocainta, alaturi de care nu pot sta nici dreptii adevarati”. Astfel il va apropia si mai mult, mai mult decat i-ar apropia pe cei care au fost drepti fata de el intotdeauna cu adevarat, care niciodata nu i-au facut niciun rau.
Ochii omului sa nu priveasca un lucru urat niciodata, ci sa fie deschisi totdeauna pentru a-l face sa-i vada pe cei nenorociti si sa-i fie mila de ei, iar atunci cand va vedea suferinta unui sarac sa nu carecumva sa inchida ochii, ci dimpotriva, sa-l priveasca pe sarmanul respectiv cu luare aminte, sa inteleaga situatia lui grea, sa-l ajute dupa puterea lui, sa trezeasca mila fata de el Cerului si fapturilor omenesti si sa se departeze de orice veste rea, dupa cum Ochiul Suprem al lui Dumnezeu este deschis si priveste totdeauna numai spre bine.
Iata si explicatia pentru care suntem toti Unul; chiar daca pasajul se refera la cei din neamul lui Israel, legea se aplica acum tuturor.
… toti cei din neamul lui Israel sunt rude de sange unul cu celalalt, intrucat sufletele lor sunt reunite. In sufletul fiecaruia dintre ei exista o parte din celelalte suflete, iar in fiecare suflet (respectiv in toate sufletele celorlalti) exista o parte din sufletul sau. […] Si de aceea fiecare fiu al lui Israel trebuie sa doreasca binele semenului sau, sa nu-l invidieze pe semenul sau daca acestuia ii este bine, iar onoarea semenului sau sa-i fie draga ca si cum ar fi propria lui onoare, pentru ca ei sunt unul si acelasi.
Omul sa se obisnuiasca sa pastreze dragostea de oameni in inima sa. Chiar daca ar fi vorba de oameni pacatosi, sa ii iubeasca asa ca si cum ar fi fratii sai; ba mai mult decat atat, el trebuie sa nu inceteze sa-i iubeasca pe toti oamenii, dragostea de oameni fiind inradacinata in inima sa. Si chiar si pe pacatosi sa ii iubeasca in adancul inimii sale, zicand: “Fie ca acestia sa devina drepti, sa revina la calea cea buna prin pocainta si toti sa fie oameni mari, doriti in fata lui Dumnezeu Atotputernicul”.
[…] Si omul are de asemenea doua fatete: prima este retragerea lui cu Creatorul sau, comuniunea cu El in singuratate, cu scopul de a-si mari si imbunatati intelepciunea. Cea de-a doua este sa-i invete pe ceilalti oameni din intelepciunea pe care a primit-o de la Dumnezeu, Binecuvantat fie El, si care l-a influentat.
Acestea ar fi doar o parte foarte mica din invataturile lui Rabi Moise Cordovero. Pentru cei care vor sa le aprofundeze, cartea Palmierul Deborei este publicata la Editura Herald.
